De dimineata la seminar, Cristina imi intinde o hartie rulata ca un papirus… “Pentru blogul tau”, imi spune. O desfac cu multa atentie. Este jurnalul unui copil nenascut. Imi vine in minte brusc o scena de acum 3-4 luni in care citeam o carte care purta exact titlul opus: “Lettre à un enfant jamais né” (Scrisoare unui copil care nu s-a nascut niciodata). Era povestea celor cateva luni in care o mama se hotaraste sa nu mai fie mama. Nu fara traume, nu fara renuntari, nu fara cosmaruri.

 In “jurnalul” de o pagina pe care mi l-a dat Cristina, copila nenascuta isi urmareste singura evolutia. stie ca va fi blonda cu ochii albastri. Isi vede crescand mainile, picioarele si se mira de cat de mici ii sunt degetele. Se intreaba cum arata mama ei. Stie exact ziua in care parintii au aflat de existenta ei si si-ar dori sa o cheme Cati. Povestea se termina in josul paginii, intr-un 28 decembrie, cu fotografia unui fat si cu numai cateva cuvinte scrise cu “bold”: Astazi mama mea m-a ucis.

Desigur, o privire putin simplista si multa romantata a fenomenului. Desigur, ceva mai multa naivitate in reprezentarea asta. Desigur, o varianta voit socanta a lucrurilor, fortata poate intrucatva pana la limita realitatii. O intreb pe Cristina de unde are micul document si imi spune ca l-a primit la biserica de 8 martie. Ma incrunt pentru cateva secunde, apoi imi amintesc iarasi de lucrarea aceea la teoria discursului despre care va vorbeam in postul trecut. De ce ar lega preotul ceea ce numim indeobste “ziua internationala a femeii” de un aspect atat de dureros al feminitatii?

1. pentru ca e controversat

2. pentru ca e o chestiune profund si aproape exclusiv feminina.

Imi amintesc si acum ca unul dintre textele pe care le-am analizat in acea lucrare care mi-a intors – cred – definitiv fata catre problema avortului era un text scris prin anii ‘90 de doua neo-feministe – dupa ton – fervente din Statele Unite. Pentru prima data, am luat contact cu un argument profund feminist impotriva avortului.

Sa o lamurim. Dreptul femeii la avort a fost una dintre principalele revendicari ale curentului feminist. Sustinatoarele acestui curent se luptau pentru ca femeile sa aiba dreptul de a renunta la maternitate in favoarea carierei. La momentul acela (recte, anii ‘60), li se parea de neacceptat sa fie condamnate la a face si a creste copii. Credeau, pesemne, ca acesta este singurul motiv pentru care nu erau acceptate in carierele pana atunci  rezervate barbatilor. De aceea, in timp ce se straduiau sa obtina dreptul de a profesa ca avocat sau ca medic, in timp ce incercau sa se insereze in viata activa a societatii si sa se indeparteze cat mai mult de camin, li se parea firesc si in concordanta cu celelalte revendicari ale lor sa militeze pentru dreptul femeii de a nu avea copii sau de a recurge la un avort provocat, daca i se pare ca nu este un moment potrivit pentru a deveni mama.

Cele doua neo-feministe despre care va vorbeam, aduc, insa, in lumina, o viziune complet opusa celei de mai sus, desi la fel de mult in concordanta cu principiile feministe. Ele sustin ca avortul nu este decat o metoda de a-i salva pe barbati de consecintele relatiilor sexuale intamplatoare. Ele vad acest act al femeii ca pe o luare a intregii responsabilitati pe umerii sai si ca pe o eliberare a barbatului de participarea la deciziile importante din viata de cuplu. In plus, la argumentul suprem pentru avort – “femeia decide singura asupra corpului sau” – ele prezinta reversul medaliei: daca barbatul o obliga sa avorteze, amenintand-o ca nu o va ajuta cu sustinerea copilului, ca o va parasi etc., atunci cine decide cu adevarat?

Dincolo de argumentele, iata, teologice sau pur si simplu morale, ca sa nu mai vorbim de cele medicale (asupra carora voi reveni intr-un post viitor), sunt cateva chestiuni de ordin pragmatic ce trebuie sa nu fie trecute cu vederea atunci cand luam o astfel de decizie. De fapt, pana la urma, cine decide?

In loc sa ne dirijam eforturile catre o schimbare a raporturilor sociale intre sexe, si aici intra si relatiile sexuale, suntem incurajate sa acceptam “trucuri tehnologice” rapide. Relatiile barbat-femeie si punerea lor in context raman neschimbate; nu putem sa aratam ca exista vreo schimbare majora in gradul de autonomie pe care femeile il au in aceste relatii. Dimpotriva, aceste “trucuri tehnologice” rapide au eliberat barbatii de responsabilitatea lor in ceea ce priveste consecinta relatiilor sexuale si au impus femeilor un nou mod de a fi controlate de catre ceilalti, o noua heteronomie [= "principiu potrivit caruia vointa subiectului nu are in sine ratiunea propriei actiuni, ci o deriva din ratiuni externe" - Marele Dictionar de Neologisme]. Astfel se instaleaza o dominatie a laboratoarelor farmaceutice, a expertilor medicali ai Statului si a barbatilor care asteapta ca femeile sa fie mereu disponibile pentru ei.

Maria Mies & Vandana Shiva – “Ecoféminisme”

Editions L’Harmatan